Editorial

Întâlnim câteodată oameni al căror chip exprimă cele mai profunde sentimente pe care aceștia le trăiesc. Întâlnim un tânăr pe a cărui față vedem doar bucurie sau iubire. Un bătrân are scrijelite semnele adânci ale unei vieți chinuite iar altul te privește senin cu înțelepciunea vârstei. O femeie strălucește de fericirea cu care își poartă sarcină iar alta se întunecă de povara necazurilor. De regulă sunt oameni a căror chip exprimă clipa, viața lor la acel moment.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc o persoană pe a cărei față să citesc o mare dezamăgire. Și, firesc, am pus această dezamăgire pe seama unor probleme personale. Dar atunci când i-am stat mai mult alături am constatat cât de mult am putut greși. Pentru că de multe ori, în discuțiile la care lua parte, întreba retoric ce se întâmplă cu noi ca națiune. De ce nu suntem în stare să facem și noi lucrurile cum trebuie, cum le fac alții. Alții care, de cele mai multe ori, nu sunt atât de deștepți, inteligenți sau adaptabili așa cum suntem noi.

Veți spune că nu e ceva deosebit. Că fiecare dintre noi ne gândim la lucrurile astea pentru că ne lovim de ele aproape zilnic. Corect. Dar câți dintre noi încercăm să schimbăm această stare de lucruri? Câți dintre noi încercăm să schimbăm lucrurile de la vârf, așa cum a avut șansa această persoană? Pe câți dintre noi ne doare, ne doare cu adevărat, când în ciuda efortului de a duce țara spre mai bine constatăm că lucrurile merg spre mai rău?

Ei bine, pe această persoană chiar o durea. Profund. O durere izvorâtă din experiența muncii la vârful unui minister. Din experiența participării la comisii și grupuri de lucru la nivel european și internațional. Din experiența contactelor la vârf în organismele europene. Și din dezamăgirea provocată de mulți dintre conaționalii noștri cu funcții de conducere, ale căror decizii erau în perfectă concordanță cu interesele lor personale dar în deplină contradicție cu interesele naționale.

Luați seamă! Vorbim de oameni care ar trebui să ne reprezinte, pe noi ca țară și popor, pe plan internațional.

Atunci când am înțeles câtă experiență, câte cunoștințe, câtă știință avea această persoană mi s-a părut și mai dureroasă dezamăgirea sa. Pentru că se răsfrângea asupra noastră, a tuturor. Asupra noastră, cei care ne alegem conducătorii odată la patru ani. Și o facem prost. Asupra noastră, a celor care ne blocăm în interesul nostru personal și imediat, fără să ne gândim o clipă asupra consecințelor pe plan social. De câte ori nu ne-am exprimat votul după greutatea sau conținutul plasei „donate” de candidați fără să ne gândim că în următorii patru ani vom muri de foame iar țara va sărăci?

Și mi se pare potrivit să citez un cioban care spunea că a conduce o țară este ca și cum ai conduce o afacere. Dar câți dintre cei care răspund de afacere ar pune la conducerea acesteia portarul unității? Pentru că asta facem noi cu țara. În loc să ALEGEM, oamenii potriviți pentru a ne conduce destinele, punem în posturi cheie portarul, șoferul sau femeia de serviciu. Sau lupul paznic la oi. Și ne mirăm că lucrurile merg prost.

Ca indivizi suntem deștepți, întreprinzători, adaptabili. Calități pe care le dovedim mereu oricui. Ca națiune, ca popor … avem o istorie plină de trădări meschine, de decizii importante luate în pripă, de conducători egoiști și fără coloană vertebrală. Priviți în istorie și veți constata că toți acei conducători pe care îi considerăm reprezentativi pentru istoria noastră, dacă îi raportăm la standardele actuale, au fost niște dictatori. Începeți cu Burebista, continuați cu Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare și terminați cu Ceaușescu. Sub conducerea lor națiunea a evoluat.

Sub conducerea altora am fost vânduți celui care a dat mai mult. Gândiți-vă ce averi au intrat, la propriu, în buzunarul conducătorilor care au vândut țara și bogățiile ei. Aur, argint, lemn, grâne, petrol, gaze … Cineva a avut interesul să cumpere și ei au vândut. Nu conta că țara rămâne săracă. Important era ca buzunarul lor să fie plin. Credeți că acum este altfel? Vă reamintesc ce spunea un șef de partid aflat într-o importantă funcție publică, unde NOI l-am ales: „Cum să plec din postul acesta așa, ca prostul?”. Adică fără să se aleagă și el cu ceva, acolo. Niște bănuți, ceva proprietăți, oarece influență. Că deh, trebuie să fi prost să ajungi așa sus și să nu profiți. Important sunt EU nu alții. Oare?

Gândindu-mă la toate acestea aproape că m-am simțit strivit de dezamăgirea acelei persoane de care vă povesteam. Din înălțimile, reale, din care mă privea m-am simțit mic și neînsemnat. Dar nu atât de mic și neînsemnat încât să nu încerc să schimb ceva. Chiar dacă doar prin cuvinte.

Cătă V.