Fă rai din ce ai! Țiglăria tradiţională de la Apoş, judetul Sibiu.

În sudul Transilvaniei, pe ValeaHârtibaciului ne zâmbesc şăgalnic şi ne privesc prin ochii lor curioşi, acoperişurile căsuţelor, unele vechi de mai multe sute de ani. Este fără îndoială cea mai concretă dovadă a lucrului bine făcut!

În această zonă, deşi relativ izolată de marile axe de comunicaţii, lumea satului a trecut în sec XX prin transformări dramatice: căderea regimului comunist nu a adus cu sine revitalizarea mediului rural, dimpotrivă abia atunci a început un proces de degradare, care în câţiva zeci de ani a devenit, în unele cazuri, ireversibil. Mediul rural s-a pustiit prin plecarea în masă, peste hotare, a populaţiei sale, iar comunitatea rurală s-a destrămat. Frumoasele case tradiţionale au ajuns în timp în proprietatea unor persoane care înţeleg prea putin sau deloc valoarea clădirii în care locuiesc. Familii prea sărace au lăsat clădirile să se degradeze, iar cei care au avut bani, au intervenit prin termopan, polistiren şi alte materiale de construcţie moderne, dar inadecvate. Astfel, poate cea mai valoroasă resursă din mediul rural – patrimoniul construit – a intrat pe o pantă descendentă, deosebit de destructivă.

Degradarea şi dispariţia treptată şi ireversibilă a patrimoniului construit acum mai bine de 800 de ani în sudul Transilvaniei, a atras atenţia unui grup de arhitecţi şi prieteni. Aceştia au evidenţiat necesitatea de a salva fondul tradiţional construit, punerea lui în valoare şi transmiterea meşteşugurilor tradiţionale, care au stat la baza ridicării acestor sate – unele aflate astăzi pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO. Este ceea ce încearcă să facă în ultimii ani Asociatia Monumentum şi Asociația Culturală Villa Abbatis, din judeţul Sibiu. O primă etapă a constat într-un proiect de documentare fotografic al satului transilvănean, cu peste 20,000 de case incluse. O altă prioritate a fost amplasarea unor panouri informative cu exemple şi contra-exemple de lucrări de restaurare:
« E cel mai eficient sistem: imaginile vorbesc foarte mult, de la sine. Beneficiarii îşi vopsesc / zugrăvesc casele într-o culoare stridentă. Nu afectează foarte mult casa, şi poate fi considerată o intervenţie reversibilă, însă afectează foarte tare peisajul cultural al satelor; pe care încercăm să-l protejam; dar o intervenţie care este înţeleasă şi greşit de către proprietari, e la nivelul tâmplăriilor: binecunoscutele ferestre de termopan, care nu sunt chiar atât de eficiente pentru clădirile tradiţionale, pentru că nu pe acolo fuge căldura din casele tradiţionale, ci mai degrabă prin tavan, podea şi ei trebuie să înţeleagă acest lucru, că nu este nevoie de un termopan, neapărat într-o casă tradiţională, mai ales că ea trebuie şi să respire. După aia avem învelitorile: la nivelul învelitorilor, greşeli pentru că le montează tablă, ţiglă din beton … » explică arhitectul Eugen Vaida, preşedintele Asociaţiei Monumentum.

O altă direcţie de informare a sătenilor, s-a materializat prin tipărirea unei cărţi cu informaţii tehnice despre restaurarea corectă a unei case: volumul a ajuns la 300 de primării unde poate fi consultat de cei interesaţi. S-a tipărit şi o broşură cu exemple pozitive despre modul în care se poate amenaja interiorul unei clădiri vechi, un spaţiu cu toate facilităţile locuinţei moderne, dar deşi au fost bine primite, proiectele de informare nu pot fi cu adevărat eficiente, dacă nu sunt dublate de o activitate practică în mediul rural.

Primul pas concret pentru stimularea mediului economic rural a fost făcut într-o direcţie apropiată de activitatea de restaurare a Asociaţiei Monumentum şi s-a născut din nevoia de a avea acces la materiale de construcţie tradiţionale, mai precis cărămizi şi ţigle.

La Apoş, Mihai Barbu şi-a îndeplinit visul punând toate eforturile şi economiile personale în – ceea ce astăzi este cunoscut de foarte multă lume şi s-a bucurat de o mediatizare mare – Villa Abbatis Equestrian Center: un centru ecvestru în Colinele Transilvaniei, proiectat să folosească materiale de construcţie tradiţionale, provenite din imediata apropiere. Pe Mihai l-am vizitat azi-vară:
«Suntem la Apoş, într-un sat tradiţional de pe Valea Hârtibaciului, unde am decis să facem o ţiglărie! Pentru că aici, în zonă, este un areal în care producţia de ţiglă lipseşte şi e greu să o aduci din altă parte. Astfel am decis să o facem aici, pe un loc în care am găsit lutul respectiv – argilă de calitate – am testat-o, e bună, mai ales că aici s-a şi făcut cărămida în trecut pentru tot satul! Am început cu uscătorul, am luat şi am salvat o şură tradiţională (cea folosită de uscătorie) care a fost adusă din  de Eugen Vaida. Am făcut din ea un uscător, după care am extins-o la Nocrich, deci avem uscătorul, avem cuptorul, avem grajdul pentru cai Imaginată ca o activitate temporară pentru realizarea in situ a cărămizii şi ţiglei şi avem vestiarele pentru muncitori, necesare construcţiei centrului ecvestru, soarta i-a dăruit însă viaţă lungă ţiglăriei de la Apoş! Ideile au luat amploare, căci este nevoie pe piaţă, mai ales pentru restaurări de monumente, deoarece au rămas tot mai puţine ţigle autentice pentru a completa ansamblurile care sunt restaurate. Pe de altă parte, oamenii au început să înlocuiască ţigla veche cu modele noi. Chiar şi monumente restaurate « oficial » s-au trezit cu învelitori moderne, şi din păcate, ţigla înlocuită – încă în buna stare şi veche de 800 de ani – a fost aruncată din vârful turlelor şi spartă …
De apreciat a fost ajutorul financiar obţinut în urma intervenţiei Alteţei Sale Regale Prinţul Charles al Marii Britanii, alături de asociaţiile Anglo Romanian Trust for Tradiţional Architecture (ARTTA), Global Heritage Fund UK, Asociaţia Mioritics, a iubitorilor de patrimoniu şi a comunităţii din Apoş.

Dar ţiglărie, fără meşter ţiglar nu se putea! Orice iniţiativă de (re)pornire a unei ţiglării are la bază condiţii esenţiale: trebuie găsit meşterul, locaţia, materialul, făcut teste – între aceste prime procese şi demararea efectivă pot trece câţiva ani! Şi au adus un meşter cunoscut tocmai din Covasna, din zona Băţanii Mari – Biborţeni unde încă se păstrează meşteşugul, cu ţiglă de foarte bună calitate şi garanţie la multiplele cicluri de îngheţ-dezgheţ, care o uzează-n timp. Meseria este moştenită din tată-n fiu şi meşterii de aici nu s-au lăsat intimidaţi de schimbare, când li s-a propus să se mute cu familia la Apoş şi să ia în primire ţiglăria. Meșterul care deține secretul arderii este Bartha Josef: el vine doar la ars şi pe parcursul procesului de pus în forme şi uscare, de câteva ori. Țiglăria i-a fost donată de către Asociaţia Monumentum. Alături de el, i-am cunoscut pe: Balazs Dezsö, Balazs Cornelia, Dima Szilveszter şi pe Dima Regina.

Profesionalismul şi preţuirea acestei meserii se vede din uşurinţa cu care ne explică cum fac ei, dintr-un pumn de pământ, o ţiglă atât de folositoare: lutul e adus de lângă ţiglărie. Apoi e pus la malaxor şi « frământat » până se face fin. La asta foloseşte calul de afară: parte integrantă a tradiţiei. După ce sunt făcute ţiglele, se lasă să se zvânte, adică să iasă apa din ele. Rămân depozitate la uscat în atelier, iar după doua săptămâni sunt arse în cuptor. Intră la ars între 14.000 – 16.000 de ţigle şi procedeul durează aproape o săptămână ! Dar de unde ştie meşterul cât trebuie ars ? Simplu, ne răspunde el  Da, simplu pentru un meşter calificat: se vede cu ochiul liber; ţigla e verificată la rezistenţă şi mai există un aspect sonor: sunetul scos când e verificată. De altfel, calitatea foarte bună a ţiglelor este atestată de numărul mic de rebuturi, rezultate în urma arderii. Cornelia ne-a explicat importanţa gestului puternic, hotărât şi apăsat în momentul în care se mulează lutul umed în forma ţiglei – orice slăbiciune de procedeu provoacă fisuri la nivelul agăţătorilor: «Totul necesită foarte multă răbdare, experienţă şi perseverenţă. Nu e suficient să frămânţi lutul, ci trebuie să-l înţelegi, să cunoşti modul în care se comportă. Sunt taine care în familiile de meşteri ţiglari constituie o zestre de valoare, ce se transmite din generaţie în generaţie: înveţi tot timpul din ceea ce vezi la ceilalţi.»

Pentru a îndeplini condiţiile de calitate necesare punerii în vânzare şi pentru a permite transformarea producerii ţiglelor în activitate legală, primul client a fost Mihai: ţiglele au trecut testele la Cluj, la un institut care se ocupă de aşa ceva şi au licenţă specială pentru a elibera certificate de calitate. Aşadar au trecut testele cu brio, chiar peste aşteptări : între 150 şi 200 de cicluri de îngheţ-dezgheţ! Asta înseamnă că în urma testelor efectuate cu ciclurile extreme de îngheț-dezgheț, se oferă o garanție reală de 60 de ani!

Viitorul e promiţător, mai ales din perspectiva faptului că posibilităţile de finanţare pentru clădirile de patrimoniu sunt tot mai accesibile şi la îndemâna autorităţilor locale, şi a proprietarilor. Pe de altă parte, satele în care termopanul pierde teren în faţa meşteşugului tradiţional sunt tot mai numeroase. Există aşadar o variantă la toate!

Producţia de ţigle de la Apoş este axată pe modelele ce se cer în zona de sud a Transilvaniei: coadă de rândunică (la Biertan şi la Moşna), coadă triunghiulară (în zona Braşovului şi a Secuimii)
Nu în ultimul rând, această iniţiativă a avut şi un scop de cercetare, de documentare istorică, sociologică şi economică: s-au identificat astfel peste 14 modele de ţiglă tradiţională istorică, iar lipsa ţiglăriilor reprezintă o adevărată problemă pentru fondul tradiţional.

Toate aceste forme de ţiglă găsite în zonă se pot vizita la Muzeul Interetnic al Văii Hârtibaciului din Alţîna ( în judeţul Sibiu, la jumătatea distanţei între Sibiu şi Agnita, pe DJ106) unde alte poveşti şi legende ale Văii Hârtibaciului vă aşteaptă să le descoperiţi, iar gazdele vă poftesc cu mare drag să le treceţi pragul !

Articol preluat de la grupul „Valea Hârtibaciului – Oameni, locuri fapte”