Mărturii din al Doilea Război Mondial

Scurtă prezentare a autorului

Am lucrat la Școala din Nocrich, ca profesor de istorie, până în 2016. Timp de peste 10 ani am prezentat copiilor fragmente din istoria satelor comunei Nocrich, în cadrul disciplinei opționale „Istoria locală-comuna Nocrich”.

Între activitățile atractive pentru elevi erau și excursiile de observare și documentare, pe teren. Am vizitat toate satele comunei, sate ce ascund lucruri deosebite. În fiecare sat, copiii au stat de vorbă cu oameni însemnați (preoți, oameni vârstnici etc.). Unul dintre acești oameni a fost și Aron Mihuleț din satul Țichindeal.

Aron Mihuleț s-a născut în satul Țichindeal (atunci, comună!) la 1.06.1921, din părinții Ioan și Maria, într-o familie cu 7 frați. Școala și-a făcut-o la Țichindeal, apoi în 1943 a fost încorporat la Regimentul 90 infanterie Sibiu și trimis pe frontul de Răsărit. După întoarcerea din război s-a căsătorit, în 1946, cu Paraschiva Băilă (a lui Văsălie). Împreună au 3 copii: Aron (Romica), Ion (Nelu) și Emil. În anul 1996, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a decis să-și scrie amintirile, ajutat de nepotul lui, Bogdan Mihuleț.

Voi prezenta, în rândurile de mai jos, fragmente din cele 21 de pagini de amintiri, lăsându-l pe Aron Mihuleț să povestească.

Menționez că împlinește la 1 iunie 2018, 97 de ani, ocazie cu care îi doresc sănătate și viață senină, atâta cât îi va mai da Dumnezeu!

Plecarea pe front

În anul 1943 am fost anunțați că vom pleca pe front. Noaptea, am fugit din cazarma 90 Sibiu până acasă să-l anunț pe tata și familia. Tata, care a fost prizonier la ruși în Primul Război Mondial, mi-a spus: „să nu fugi de ruși, că rușii-s oameni buni și credincioși”.

La 10 aprilie 1943 am fost îmbarcați pe tren și am plecat, prin Râmnicu Sărat, la Iași. După scurt timp am fost trimiși pe front, în linia a III-a la Valea Lupului. Îmi aduc aminte, că la un contraatac, colonelul Fălciu striga la noi, batjocorindu-ne, că fugim de tancurile de tinichele ale rușilor. O schijă l-a lovit drept în față și pentru că era rănit, comanda a luat-o maiorul Binder, care vorbea cu noi cu cuvinte blânde. Pornind la atac, am ajuns la pozițiile rușilor și am luat 10 prizonieri, băieți tineri. Un sergent pe nume Ioan a omorât doi dintre ei, ca să i se mărească gradul dar, la cinci minute, un proiectil de brand a căzut lângă el iar o schijă l-a lovit și până să ajungă la Iași, a murit!

Prizonieri la ruși

            La 1 mai 1944 eram în linia I, la Podul Iloaiei, comuna Ierbiceni, având funcția de comandant de grupă peste 5 oameni (Sinca Andrei, Ciobanu Marin, Ion, Nicolae și Gheorghe, la ultimii le-am uitat numele de familie!).

            Am cercetat terenul și am făcut planul de a fugi la ruși. Mă gândeam și la oamenii mei dar dacă unul m-ar fi divulgat aș fi fost împușcat, sigur! Mi-am luat inima în dinți și l-am chemat întâi pe Ciobanu Marin, povestindu-i planul meu. El a fost de acord să meargă cu mine, orice s-ar fi întâmplat. Următorul a fost Sinca Andrei iar în două zile și două nopți, toți au fost de acord să ne predăm la ruși. Așteptam un moment prielnic.

În noaptea de 8 spre 9 mai, un agent de la divizie ne-a anunțat că vom fi mutați în apropiere de Iași. Când am auzit asta, am chemat pe toți oamenii din grupă și i-am întrebat: „mergeți cu mine?”. Toți au răspuns : „mergem!”.

Târziu, după ce totul s-a liniștit în jurul nostru, le-am ordonat să pună toate armele în jurul puștii mitralieră, să lase lopețile, cartușierele și să-și ia cu ei doar sacul cu merinde, hainele de schimb, pâinea și tutunul. Încă din timpul zilei am văzut că aproape de ruși erau două găuri, unde ne puteam adăposti. Le-am ordonat soldaților mei: „Prin flanc, la distanță, după mine, marș!”.

Am ajuns la cele două găuri, pe care le-am ocupat. Toată noaptea i-am auzit pe ruși cum povesteau dar eu, obosit fiind, am adormit. Spre ziuă, m-a trezit Sinca Andrei. Am spus soldaților că ar fi bine să nu ne predăm toți odată, că s-ar putea să ne împuște dacă ne văd pe toți și am întrebat cine vine cu mine. Nici unul n-a vrut! Atunci am hotărât să mă predau eu și apoi să-i chem și pe ei.

M-am îndreptat spre ei dar nu m-au văzut decât când eram aproape de ei. Un soldat a zis în rusește: „Idi tu da tovarinci” (Hai mai repede ? tovarășe). Eu m-am apropiat, am sărit în tranșee iar ei au dat mâna cu mine, m-au îmbrățișat si au spus; „Drastice ? tovarășe?” (Noroc, tovarășe!).

Vreo 10-15 soldați mi-au dat roată. Ei vorbeau rusește, eu le arătam pe degete, că mai sunt încă 5 tovarăși. Eu le-am făcut semn soldaților să iasă și să vină la ruși. Sinca m-a întrebat: „Să ridicăm mâinile?”, iar eu le-am răspuns că nu.

După ce am ajuns toți în tranșeele rușilor, un soldat bătrân a scos, din sacul cu merinde, pâine și tutun. Atunci am scos și noi. Ei s-au mirat că pâinea și tutunul nostru erau mai bune ca ale lor.

Un sergent sovietic a venit la mine și prinzându-mă de față m-a întrebat de ce sunt așa slab, apoi s-a întors și a plâns. M-am gândit că și el va fi avut un copil pe front și eu semănam cu el.

Am fost duși apoi, într-un sat unde un ofițer sovietic, ajutat de un traducător basarabean, mi-a luat o declarație. De acolo am fost duși mai departe, spre Rusia, unde ni s-au luat din nou, declarații. Chiar dacă maiorul rus m-a rugat să rămân la ei, soldații mei au spus că, mai bine mergem cu toții, în lagăr, la muncă.

Întâmplări din lagărul de la Bălți

După câteva săptămâni de lucru, în lagărul de la Bivolari, am fost încolonați toți prizonierii și duși într-un lagăr mai mare, în orașul Bălți. Ziua eram duși la lucru iar noaptea dormeam într-o șură, pe paie, lângă o fabrică de ulei de floarea-soarelui, demolată.

Într-o noapte m-am simțit rău, am făcut temperatură și m-au dus la medic. Acesta ne-a izolat, pe mai mulți, într-o cameră unde ni se dădeau medicamente, la fiecare după boala lui. După o săptămână, mă simțeam tot mai rău și am fost dus la spital dar pentru că nu mai erau locuri am fost culcat într-o șură, pe paie. Lângă noi se afla un beci unde erau băgați cei care, se credea, erau pe moarte. În apropiere de mine, zăceau un bolnav grav, care avea viermi pe răni și mirosea groaznic. Într-o dimineață, după ce ne-au luat temperatura ne-au luat și ne-au băgat în beci, pe mine într-un colț iar pe cel cu răni și viermi în alt colț, direct pe pământ. Eu eram așa de bolnav că, dacă închideam ochii, se sucea beciul cu mine în toate direcțiile. Dimineața, doi soldați ruși l-au luat pe rănitul cu viermi, care murise și m-au lăsat doar pe mine acolo. În ziua următoare, când a venit fata care verifica cine a murit eu am cerut „hleb” și „vodă”  (pâine și apă) că-mi era foame și sete. Au mai trecut 3 zile și 3 nopți, cu pâine și apă date pe geam iar a 5-a zi a venit un doctor rus care m-a consultat și i-a spus ceva, în rusește fetei. În scurt timp, ea a venit cu o cutiuță cu niște medicamente și cu o sticluță cu o soluție. Mi-a dat o tabletă iar într-o lingură a pus 4 picături din sticluță și mi-a făcut semn să mai iau, pe seară.

Pe seară, după ce am luat medicamentele, am simțit că nu mai pot respira, apoi am transpirat de s-a sudat mantaua de sub mine și îmi venea să dorm.

În acel moment m-am gândit la vorbele tatei, că omul adoarme și apoi moare liniștit. M-am ridicat în genunchi, mi-am zis rugăciunile, apoi m-am așezat pe spate și mi-am încrucișat mâinile pe piept, să mă găsească mort în legea creștinească și am adormit liniștit. Dimineața, când am deschis ochii, mi-am zis în gândul meu: „Mare ești, Doamne și ce putere ai, căci eu m-am pus să mor și tu nu m-ai lăsat!”.

Sora, care ne vizita zilnic, a văzut că pe mâini și pe picioare mi-au ieșit niște beșicuțe galbene și a chemat doctorul. Acesta a strâns o beșicuță galbenă și a zis: „Harașo, niet kaput!”, de unde am înțeles că mă voi face bine.

După alte 3 zile și 3 nopți m-au scos din beci și m-au găsit cunoștințe de-ale mele. Ion din județul Alba, prietenul Toma și alții. Am aflat că, în lagăr era și un consătean, Gustin (Stancu Augustin !) care a venit  la mine și, când m-a văzut, a început să plângă.

La câteva zile mă simțeam mai bine și am cerut doctorului să mă trimită în lagărul mare, să merg la muncă. Doctorul a refuzat pentru că eram slăbit dar, la câteva zile m-a lăsat să merg în lagărul mare. N-a trecut mai mult de o săptămână și m-am îmbolnăvit din nou. Doctorul m-a consultat și a găsit boala de care sufeream: era malarie sau friguri. Cu toate că primeam tratament eu eram tot mai slăbit și cunoscuții șopteau că nu mai am mult de trăit.

Într-o zi a venit la mine un prizonier din comuna Nocrich, pe nume Coveșan Dumitru. Din ziua aceea, acest om, pentru care m-am rugat lui Dumnezeu să-i dea sănătate, a fost zilnic în ajutorul meu. Îmi aducea cârpe, resturi de pătură și alte lucruri ca să stau mai bine pe patul care nu avea saltea.

Într-o seară, când a venit de la lucru, a scos din buzunar o punguță cu un praf alb, pe care l-a băgat într-un pahar de apă și mi l-a dat să-l beau. Era foarte bun și mi-a adus mai multe, de mai multe culori și gusturi. El mergea la descărcat vagoane care  veneau din America. Cu aceste prafuri, m-a pus pe picioare prietenul Coveșan.

Drumul spre Răsărit. Omsk-Siberia

În 15 iulie 1944, am fost îmbarcați în vagoane pentru animale, cu ușile închise, doar geamurile pătrate lăsau aerul și lumina să pătrundă. Diminețile ne uitam de unde răsare soarele și-l vedeam spre locomotivă. Deci, mergeam spre Răsărit.

Primeam de mâncare și apă o dată la două zile. În vagoane stăteam în pielea goală din cauza căldurii iar din cauza prafului și sudorii, care curgea pe noi, arătam ca niște zebre. Când trenul oprea prin gări, toată lumea striga: „voda” (apă). Femeile încercau să ne dea apă dar santinelele nu le lăsau. Am trecut apoi peste Volga și vremea s-a mai răcorit dar, în gări, toți strigau: „voda”, „hleba” (apă, pâine).

Soarele răsărea tot dinspre locomotivă și după 20 de zile. Am ajuns și la Munții Ural, goi, fără păduri, apoi am ajuns într-o câmpie întinsă dar se făcuse mai răcoare.

După 30 de zile, în 15 august, am ajuns într-o câmpie fără case și trenul a oprit. Era spre seară și am fost încolonați și duși la niște case unde ne-am culcat până dimineața. Când s-a făcut ziuă, am ieșit afară și am rămas mirați: era o brumă albă ca zăpada. Ofițerii ruși care au apărut în curând ne-au lămurit: eram la Omsk, în Siberia. La început ne-au dat 400 grame de pâine pe zi, ca să ne refacem, apoi doar 300 grame. Prizonierii lucra la șanțuri (Perveniceas) la fabrica de chirpici (Storoivceas) și la construcții de case (Stroicadomo). Eu am lucrat la acoperișuri de case cu brigadierul Leontescu și cu Hrișca Vasile. Pe case se puneau șipci de lemn prinse cu câte două cuie, ca să nu le ia viscolul. Într-o zi când s-a sunat ora mesei, eu am rămas să mai bat 7-8 scândurele. Când am ajuns în vârful casei, am călcat greșit și am căzut de pe casa cu două etaje. Oamenii m-au luat de pe jos și m-au dus într-o cameră încălzită, că acolo se tencuiau pereții. Seara am fost trimis la doctor dar nu l-am găsit și m-am culcat. Dimineața eram în coloana de lucru iar prizonierii m-au poreclit „parașutistul” iar șefii îmi dădeau de lucru mai ușor.

În septembrie a venit frigul. O brigadă a refuzat să lucreze și au fost duși la închisoare, în niște case neîncălzite. În ziua următoare erau umflați și umblau ca beții, apoi în câteva zile au murit toți. Noi, ceilalți ne-am apărat de frig muncind și învelindu-ne cu ce găseam. Ofițerii ruși au dat ordin să se aducă pufoici, pantaloni vătuiți și pâslari, altfel rămâneau fără lucrători. Foametea era cumplită: ne dădeau un fel de ciorbă din castraveți, varză murată și bostani, de care le dădeam acasă la porci. Adunam de la gunoi, coji de bostan și de cartofi dar ne feream de capetele de pește că era sărat și stricat și cine mânca, nu trecea trei zile și murea.

Eram plini de păduchi și de râie iar noaptea tăbărau pe noi păduchii de perete (ploșnițe) care ne pișcau de trebuia să ne sculăm și să ne mișcăm. Prin noiembrie au adus niște prizonieri nemți. Erau frumos îmbrăcați, spălați,cu haine scumpe pe ei și cu niște valize frumoase. După o lună erau atât de slabi că pielea atârna pe ei ca pe elefanți. În scurt timp au început să moară că duceau la groapă zilnic dintre ei.

Cea mai mare bucurie, în lagăr, a fost schimbarea comandantului care era de origine română, vorbea perfect românește și se purta frumos cu noi. De Paști, a dat voie tuturor românilor să se adune în baraca de serbări, unde niște cântăreți bisericești au început să cânte „Hristos a înviat!”. Oamenii au căzut în genunchi și a început un plânset, de huia baraca. Am simțit că Isus Hristos era cu noi!    

Eliberarea! Plecăm acasă!

Într-o noapte am visat că am vânat un iepure, prin niște locuri cunoscute, din satul meu. Știam că, dacă visezi iepure, primești o veste bună. Dimineața, a venit un ofițer sovietic și a comunicat că românii nu merg la lucru că pleacă acasă. Am fost îmbarcați în tren și când a fuierat locomotiva, s-a auzit un urlet așa de mare de credeam că merge trenul din cazua urletului prizonierilor eliberați.

Am venit spre țară 30 de zile și 30 de nopți iar în 20 octombrie 1945 am ajuns la Iași.

Dimineața următoare am plecat spre Sibiu, pe tampoanele trenurilor, cu căruța, pe jos și am ajuns acasă acolo după 5 zile. În gara din Sibiu m-am ascuns în WC pentru că, așa cum arătam, oamenii îmi dădeau roată, ca la urs!

Am plecat apoi spre Gușterița unde, un consătean de-al meu avea un restaurant. Dragoman m-a recunoscut: „Tu ești feciorul lui Mihuleț!”. A pus servitoarele (Dragoman Maria și Dinu Paraschiva) să-mi dea un rachiu. În 5 minute eram beat mort. Fetele m-au dus într-o cameră și veneau , din când în când, să asculte dacă mai răsuflu.

După ce mi-am revenit din beție, mi-au dat o farfurie de ciorbă și am hotărât să plec, pe jos, acasă. Am urcat Dealul Dăii și am ajuns la Nou, unde aveam un unchi, morar. La ușa morii era verișoara mea. Eu am zis: „Ce faci, Ană?”. Ea a strigat: „Tulai, tățică. A venit Ronea!” și se uita la mine ca la o arătare.

Mi-au dat de mâncare iar unchiul, de frică să nu mor acolo, mă îndemna cu voce blândă: „Du-te acasă, copilul unchiului, că de-ai mere cât de încet, tot ajungi!”.

Am plecat prin pădure, pe poteca ce o știam foarte bine, am ajuns în Lac și am văzut un car cu lemne, care mergea spre Țichindeal dar nu m-am apropiat. Când am ajuns pe Dealul Coastei și am văzut satul cu cele două biserici și ciurda de vite, care veneau în sat, am stat jos și am plâns atâta, cât nu am plâns nici când am fost prizonier la ruși. Apoi, am ocolit satul, să nu mă vadă cineva și am intrat, pe ascuns, în casă. Sora mea, s-a sculat de la război, fără să poată scoate o vorbă, a ieșit în curte și i-a strigat pe fratele Ion și pe tata. În scurt timp s-a aflat vestea în tot satul și mulți au venit să mă vadă dar mai toți mă vedeau mort, în curând. Dimineața următoare, fratele Ion și tata m-au dus la doctor, în Nocrich. Doctorul a recomandat mâncare ușoară și odihnă. La câteva zile am fost dus la sora mea, la Arad, unde am fost îngrijit bine și mi-am revenit. Am muncit la CAP și apoi ca pădurar, m-am însurat, am 3 copii și sunt mulțumit de viața mea.

Epilog

Acum, la vârsta de 75 ani, pot spune că, pe unde am umblat, pe unde am lucrat (cu prieteni, cu consăteni, cu străini) am căutat să fac bine, cu mintea pe care o aveam. Mă simt împăcat în suflet că mi-am crescut copiii în așa fel, de a face bine celor de lângă ei, și cu credință și respect față de Dumnezeu.

Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce am realizat împreună cu soția mea. Eu mă simt cu inima foarte tânără și nu pot mulțumi destul bunului Dumnezeu, pentru sănătatea care mi-a dat-o și tuturor oamenilor care mi-au făcut bine, în viață.

Nocrich, 9 mai 2018                       prof. Achim Mihuleț