Armindeni din amintiri

0

Nostalgii zălude inocente și adanci îmi aduc în spatele minții ochii tăi de iarbă crudă. Tu, cel care azi îmi duci așteptările neașteptate spre satul ala al meu din Ardeal., etimologia „Padurii de mesteceni”…eu, iarăși ca un pește întors în acvarii nauce, ca intr-o varsă, adică atunci când intri in șoapta valului, nu mai pot iesi din amintire..
.Dar azi văd poieni aburind si frăguțe încinse in venele padurii înainte de Rosalii când cu un fel de febrilitate privirile de copil răsturnat spre adolescență, urmăreau băieții plecând spre pădure dupa armindeni. Și până când ei se întorceau era mult timp, ca și cum cineva îi trimitea să vindece stele bolnave… până ajungeau la galaxie, până găseau praful de stele potrivit.. până…..
Doamne, voi nu știți că ARMINDENII sunt un braț al cerului, de obicei din carpen, uneori un copac întreg, alteori doar o creangă enormă, pe care băieții ii puneau inainte de ROSALII la poarta fetelor mari?
Maturam meticulos curtea si pe la poartă, Mosu’ stabilea locul unde pomii deveneau brațe de sărbătoare, de Înălțare.
Caci a doua zi număram, toate fetele din sat, câți armindeni aveam la poartă, cat de posibil-iubita de tinerii din sat eram, cât de firav, tot mai firav foșneau armindenii sub poala nopții.
Și mai era un miros de colaci si lichie dumnezeiesti, făcuți de Muma mea in cuptorul cel mare, de pita învelită in frunză de varza dulce, de lapte de bivoliță curgând ca o amintire smântânoasă peste timp și nu va mai spun ca iarăși nu mă mai găsesc si iarasi voi întinde mâinile să văd dacă sunt reale atingerile și mirosurile mele de timp răsfirat peste atâtea anotimpuri..
Și da, era ca o ceață albicioasa așternută între case, ca toți armindenii ăia foșneau ca o padure de vorbe retezate, că ei, copacii aceia trebuia să moară demn, la picioare de fete mari, abia mijind spre fecioare…
Si pareau nezdruncinati in clocotul lor de copaci strămutați din pădure, de pe Moină, din Tăietură, de acolo de unde țineau umbră fragilor și companie cireșelor amare… nu, nu era nici un suflu al descompunerii în aer, nici zile agonizând în căldură de etuva, nici nopți încețoșate… și cum îmi lipeam spatele fragil și smead de trunchiul de arminden, simțeam o mână sub coastele mele mici, de Eva, ceva îngemănat spiritual, nimic sexual, ca si cum, închizând ochii acolo lângă Ei, așteptam de fapt, ca de maine să am alți ochi, luați dintr-o pravalie magică.
Era un moment în care doream o iubire eternă, germinand pe Pamant, o iubire înaltă, fantomatică aproape și îmi intindeam mainile asemenea unor ramuri ocrotitoare, deasupra capului.
Nu stiu daca voi mai vedea cu ochii corpului meu vreo „primă oră”, dar in această ultimă noapte când eu îți povestesc de Armindenii de la poarta fetelor din Retis intind o mână căutând,-o pe a ta, că mi se pare că tu ai trecut pe acolo, că eu sunt mereu între Eva și Lilith, o umbră ridicată din sine, executând toate mișcările, cu un surâs încremenit. Și tu nu crezi ca de atunci, corpul neconsolat al atâtor armindeni, zeci de ani, se coboară în căruțe, semănând leit cu Eva, cu o efigie trecătoare a ei?
Și uite eu pot auzi cu ochii tăi si cu urechile tale simt, desprinsă de deasupra securilor din pădure, tăind sacadat armindeni pentru fete mari…o cortină subțire între noi, prin care, ca printr-o pânză topită, ne simțim prezența.
In loc de cer- o lucire rece. Vin Rusaliile cad Armindenii la capăt de pod, pe uliță, penumbrele întinse ale amintirilor si ah, câte diguri albe de iarbă ghemuita sub coasa bunicului îmi voi aminti de azi până candva ca nu sunt derviș in corpul meu biciuit de dorințe, nici vibrații metalice sub cămașa lui Nessus nu simți, desigur, dar te strig abia șoptit, ca un vârf de ac – tu nu stii câți armindeni vor dormi, udați pan’ la oase, bâjbâind, la poarta mea?

Pavel Doina

Comentarii de pe Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *